Biserica din Tesalonic trecea printr-o stare de incertitudine cu privire la cei care trecuseră din viață. Pentru a-i încuraja și pentru a le influența pozitiv starea de spirit, apostolul Pavel ar fi putut să le spună acele cuvinte atât de des folosite astăzi: „Au plecat la Domnul!”. Dar nu a făcut-o.

Apostolul le scrie altceva: „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.” (1 Tesaloniceni 4:13,14)

Așadar, creștinul trebuie să aibă nădejde. Ea este vitală în procesul mântuirii. Între cele trei virtuți care stau la baza vieții creștine, nădejdea a fost așezată la mijloc: credința, nădejdea și dragostea.

Dar ce este nădejdea?

Este asemănătoare cu credința, dar nu este identică, din moment ce sunt menționate separat. Credința operează în prezent și ne ajută să credem lucrurile trecute și actuale. Nădejdea, în schimb, ne ajută să așteptăm cu încredere lucrurile viitoare.

Totuși, trebuie să manifestăm o atenție sporită, deoarece toate aceste virtuți — credința, nădejdea și dragostea — pot fi falsificate, devenind înșelătoare. Credința poate fi una prefăcută și zadarnică. Dragostea, la rândul ei, poate fi doar firească sau de fațadă.

Cât privește nădejdea, din moment ce Pavel vorbește despre o nădejde care „nu înșală”, este clar că există și una amăgitoare. Într-o astfel de falsă speranță se complăceau iudeii din perioada Vechiului Testament, dar și mulți oameni din ziua de astăzi. Iudeii considerau că, atât timp cât merg la Templu, relația lor cu Dumnezeu este sigură. „Templul Domnului, Templul Domnului!” strigau ei. Astăzi, auzim ceva asemănător: „La biserică, la biserică și iar la biserică!”. Câți oameni, indiferent de confesiune, vor rămâne la final dezamăgiți, realizând că au „rupt papucii” degeaba, iar apartenența la o instituție nu le-a folosit la nimic în privința mântuirii sufletului?

Oamenii se pot înșela singuri sau pot fi induși în eroare de alții, prin informații false. De exemplu: o doamnă i s-a plâns unui preot: „Părinte, eu mă rog lui Dumnezeu, dar nu mă ascultă”. Preotul i-a sugerat: „Nu te mai ruga Lui, ci roagă-te Maicii Sale, deoarece ea are inimă de mamă și te va asculta”. Femeia a plecat acasă cu o nădejde înșelătoare.

Dar eu vorbesc aici și despre înșelarea „pocăiților”. Când unul moare, apare imediat anunțul pe rețelele sociale sau pe grupul bisericii: „Fratele Grigore (sau sora Pakița) a plecat acasă la Domnul!”. De unde atâta siguranță? Știm noi, cu certitudine, hotărârea lui Dumnezeu? De ce trebuie să decidem noi în locul Său?

Este același principiu folosit de religia majoritară. Indiferent de viața trăită, omul primește din partea preotului o etichetă și un destin sigur: „robul lui Dumnezeu”. Cei rămași în viață își pun pe bună dreptate întrebarea: dacă hoțul sau înșelătorul au fost „robii Domnului” și au ajuns bine, eu de ce m-aș îngrijora? La pocăiți apare aceeași capcană: dacă toți, fără excepție, au „plecat la Domnul” - indiferent de viața trăită, cu mine de ce ar fi altfel? Este o pistă greșită.

Apostolul Pavel spunea despre sine: „Doresc să mă mut și să fiu împreună cu Hristos”. Era o dorință, nu un fapt deja împlinit prin simplul act al decesului. În contextul în care cere bisericii din Tesalonic să aibă nădejde, el adaugă: „Noi, cei vii... nu vom lua-o înaintea celor adormiți”. Deci este clar: nici cei adormiți nu o iau înaintea celor vii. Toți vom fi strânși în același timp.

„Acasă la Domnul” nu se ajunge fără a trece pe la judecată. Scriptura spune: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu”. Unii susțin că această judecată vizează doar răsplătirea, nu și destinul veșnic. Sună frumos, dar să citim versetul următor: „Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?”. Judecata va hotărî dacă scapi sau nu, nu doar ce premiu primești. Ce mult ar trebui să ne pună pe gânduri aceste cuvinte!

Aud mereu afirmații ale unor oameni care își doresc ca ușa Împărăției să se închidă „după ei”, nefiind conștienți că o poziție aparent privilegiată nu garantează mântuirea. Citim în pildă: Împăratul a intrat să vadă oaspeții și a zărit un om fără haina de nuntă. I-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”. Apoi a poruncit: „Legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l în întunericul de afară”. De unde a fost scos acel om? Dinăuntru!

Dar ce înseamnă „dinăuntru”?

Noi aspirăm la Împărăția lui Dumnezeu, dar nu am ajuns încă în ea. Deocamdată suntem în faza de pregătire. Deocamdată suntem în Împărăția terestră a Fiului dragostei - cum o definește Pavel -  ce este „atelierul” de prelucrare a sfinților și " poarta" ce face posibilă intrarea în  Împărăția lui Dumnezeu. La final, când va avea loc trecerea din una în cealaltă, se va și  triere. Îngerii vor scoate din Împărăție toate lucrurile care sunt pricină de păcatuire. ( Matei 13:41) Până la judecata finală, neghina va crește împreună cu grâul, iar caprele vor sta la un loc cu oile. Abia atunci se va face separarea.

Mi-aș fi dorit să închei într-o notă optimistă, însă avertismentul lui Pavel este dur, oferindu-se pe sine ca exemplu: „Mă port aspru cu trupul meu... ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat”. Apostolul trăia cu această teamă sfântă. Omul nu poate fi superficial cu privire la verdictul final cât timp este în viață. Inima ne înșeală permanent, spunându-ne că „suntem bine” și că nu trebuie să ne facem griji.

Deși surpriza va fi la sfârșit, cine mai are astăzi teama apostolului dacă la judecată va fi lepădat sau acceptat? Mulți se amăgesc singuri: „Plecăm la Domnul!”. Aparent, aceasta este încredere sfântă, dar poate fi și o  nădejde înșelătoare...

Am spus aceste lucruri pentru a conștientiza și responsabiliza.

Fiți binecuvântați!